Sunt în tren, o zi mohorâtă în sufletul meu ca în oricare alta. M-am urcat în el acum multe ceasuri, nici nu mai știu cu întârzierile astea și cu timpul petrecut pe calculator, făcând proiecte pentru facultate.
Nu am avut zile bune în ultima perioada, au fost toate cu tristețe în sufletul meu și cu lacrimi prelinse pe obraji, cu căderi nervoase și griji cu duiumul asa ca nici nu mai știu de când nu am mai fost fericita în adevăratul sens al cuvântului.
Cum petrec multe ore pe tren, fiindcă îmi place sa vad diferitele locuri ce se difuzează în fața mea și să văd orașe noi, am ales trenul de zi pentru ca sa economisesc și bani, dar și pentru ca ziua vad peisaje cum nu am mai întâlnit.
Ador călătoriile cu trenul și ador și mai mult când sunt putini oameni și cu care pot discuta în liniște.
Si cum am un drum lung și anevoios, am găsit o doamna drăguță în tren care făcea legătura de la București spre Alba Iulia. Și da, știu aceste detalii pentru ca nu ma feresc sa ma bag în vorba cu oamenii care îmi inspiră un vibe bun.
Am coborât la țigară și am putut sa schimb două-trei vorbe cu ea până să urcăm în tren și sa discutăm pe acest traseu, până la Teiuș.
Aceasta doamnă ar fi trebuit sa prindă legătura în orașul mai sus menționat, dar cum trenurile din România au întârziere… O sa va povestesc pe rând totul.
Am început sa discutăm, despre casa dumneaei din Constanța și vizita ei la rude, despre facultatea la care sunt, despre ce se mai discută intre oameni cat mergi cu trenul, un drum de aproape 7 ore până să ne despărțim.
Pe drum, nemâncată și cu bani împrumutați, mi se făcuse foame, o reacție normală a corpului într-un timp asa îndelungat. Să vă spun sincer, am fumat țigări doar să nu mănânc, singurele chestii care mi-au mai rămas pe lângă câțiva lei de pe card și cei doi lei din portofel.
Cum soarele apunea peste noi și imaginile se derulau frumos pe geam, natura verde anunțând venirea verii, discutam cu dumneaei, a cărui nume nu îl știu și as fi vrut să îl am întipărit în memorie cât timp as fi putut, ca situația în care am fost sigur nu o voi uita niciodată și care m-a învățat o lecție importantă și care îmi va rămâne în suflet cât voi trăi.
Să revenim. Ca din pură întâmplare m-am plâns ei că îmi este foame și când voi ajunge acasă, o sa merg sa îmi cumpăr ceva că nu am bani la mine, dar fără un gând ascuns și fără să îi bat apropouri subtile că nici prin cap nu mi-ar fi trecut că o să facă ce a făcut și zis.
Pe un ton foarte agitat și ca un om cu suflet mare, mi-a spus foarte degajată și chiar foarte compătimitoare:
– Îți iau eu un sandwich!
Să vă spun drept, mi-a fost rușine și în plus, m-am simțit prost pentru că nu sunt acel om care se așteaptă să primească ceva la schimb.
– Nu este nevoie, stați liniștită. Voi supraviețui până în Cluj.
Această doamnă drăguță chiar a alergat după omul de la vagonul restaurant să îmi cumpere, dar negăsindu-l s-a întors foarte dezamăgită și mi-a dat banii ca să îmi pot cumpăra eu dacă nu apare până coboară ea.
Am vrut să îi returnez, chiar am insistat că o să fiu bine și fără ele, chiar dacă stomacul mă durea. Mi-a spus să îi iau pentru că își face o pomană și să nu am sentimente negative pentru că îi face plăcere.
Văzând ca nu am câștig de cauză cu ea, am acceptat și până la urmă mi-am luat sandwich-urile pentru că apăruse și domnul respectiv în peisaj între timp. Desfăcând cutia în care erau ambalate cele 4 felii de pâine cu roșii, castraveți, brânză și șuncă m-am oferit să îi dau și ei, în semn de mulțumire, dar văzând ca nu acceptă, i-am împărtășit sentimentele mele de gratitudine și zâmbind ca un copil mic în timp ce își desface cadourile primite.
Până la urmă, a prins și dumneaei trenul de legătură, ceea ce m-a bucurat enorm de mult și am continuat drumul cel lung în timp ce soarele apunea, ascunzându-se după norii cei gri de după colinele dealurilor.
Azi am avut cea mai mare lecție de viață. Poate mai multe, dar câteva bucățele alcătuiesc un întreg:
- Mai există și oameni buni în această lume (desigur, prietenii mei mă ajută, deși nu ma aștept niciodată, însă aici includ oamenii necunoscuți pe care îi întâlnim în tren).
- Că oricât de neajutorați vom fi, mereu vom putea apela la cineva care nu va aștepta nimic în schimb, iar lecția asta mulți am uitat-o.
- Oricât de mult am vrea să credem că omenirea este gri și neagră, se va mai afla câte un om să aducă soarele pe strada noastră.
- Și nu în ultimul rând, am învățat că ar trebui să fac o schimbare la mine și în gândurile mele, pentru că doamna aceasta avea o pozitivitate în ea și un mod de a se lăsa la voia întâmplării de nici că vă puteți imagina.
Și ca un scurt bonus, am mai și râs cu controlorul și cu femeia aceasta.
Nu voi regreta niciodată că am ales să plec cu o zi mai târziu decât era programat și că m-am băgat în vorbă cu oameni necunoscuți.
Această zi a însemnat, cel puțin pentru mine, o “speranță pentru un suflet pierdut”.
Pe data viitoare!
Krama 